Astazi abordez un subiect care recunosc ca de ceva timp striga sa scriu despre el si cred ca “acum i-a venit vremea”. 🙂
In weekend am fost la parinti, motivul pentru care i-am vizitat de aceasta data fiind unul cat se poate de egoist:
“Imi era pofta de gogosi facute de mama!”
Stii acele gogosi pufoase, care sunt goale pe dinauntru si cu zahar pudra presarat peste culoarea rumena a lor?
O sa trebuiasca sa revin la subiectul articolului ca deja salivez. 🙂
In timp ce stateam cu frate-miu si pe langa noi copiii se jucau in voia lor, l-am intrebat ce parerea are despre persoanele carora le este greu sa spuna NU (frate-miu este psihoterapeut si ne mai asezam uneori la discutii legate de psihologie).
In acelasi timp am sapat mai adanc in interiorul meu si mi-am dat seama ca si eu am momente cand sunt incapabil sa spun NU.
Stii acele situatii profesionale cand nu poti spune STOP, cu alte cuvinte nu poti spune NU unei activitati care stii si simti deja ca iti incalca unele valori, ca a devenit nociva si te impiedica sa mergi pe drumul pe care iti doresti cu adevarat.
Sau acele cazuri in care unul din parteneri este incapabil sa spun NU si se afunda intr-o relatie care duce pana la abuz, fie el psihic sau chiar fizic?
Imi aduc aminte un moment al vietii mele cand am fost intr-o relatie “interzisa”.
Pur si simplu timp de 3 ani nu am fost capabil sa ii pun capat.
De fiecare data cand spuneam “gata”, gaseam o metoda prin care sa ma mint si sa reintru cu gandul ca “de data asta va merge”.
Doar ca de fiecare data ma comportam la fel, nu schimbam nimic si ghici ce, rezultatul era acelasi.
Tot timpul asteptam ca schimbarea sa vina de la celalalt, consideram ca eu nu am nimic de schimbat si ca celalalt este cel care trebuie sa faca ceva ca sa fie “bine”.
Doar ca ei ii era bine, ii era asa cum ea avea nevoie pentru a-si manifesta propriul tipar de atasament.
De fapt nu faceam decat sa ne purtam in relatie, asa cum invatasem in primii 2 ani de viata.
Exact, conform teoriei atasamentului, primii 2 ani din viata unei fiinte umane sunt definitorii cu privire la modul in care aceasta se va comporta in relatiile de cuplu la maturitate.
De multe ori tratam relatiile cu cei din jurul nostru, atat de rational si strategic, cand de fapt nu suntem decat niste papusi conduse de inconstientul nostru relational.
Toate comportamentele pe care ni le manifestam in relatii, nu sunt decat tipare pe care noi le-am invatat in copilarie si ni le integram ca fiind normalitatea.
Bineinteles ca aceste tipare comportamentale sunt tipare pe care le invatam, le perfectionam si ni le dezvoltam permanent, prin umare pot fi si schimbate.
Ele nu sunt ceea ce ne definesc la nivel de identitate, ci putem sa le consideram ca niste roluri relationale cu care ne confundam si in care la nivel constient nu ne dam seama ca suntem.
De foarte multe ori la inceputul unui curs, atunci cand vorbesc despre asteptarile cursantilor, acestia mentioneaza “Vreau sa aflu cum sa spun NU, sa nu ma mai complac in situatii care stiu ca imi fac rau”.
Modul in care parintii mi-au raspuns la nevoile si cerintele mele in primii 2 ani de viata, mi-a dezvoltat un tipar relational care m-a pus multi ani in incapabilitatea de a spune NU.
Despre acest tipar, in cartea “Revolutia iubirii”, Gaspar Gyorgy scrie:
“
Tiparul cu atasament anxios gandeste sub forma:
- Imi este aproape imposibil sa nu ma ingrijorez cu privire la faptul ca m-ar putea abandona (insela, trada, parasi)
- Am nevoie sa ma reasigure ca ma iubeste, sa am siguranta faptului ca ii pasa
- Resimt un nivel mare de frustrare, daca partenerul nu este disponibil cand am nevoie
- Simt multe resentimente de fiecare data cand partenerul isi petrece timpul departe si fara mine
“
Eram capabil de orice sacrificiu, doar pentru a primi atentia partenerei, de a-si face timp pentru mine.
Adultul cu acest tipar psihologic, este predispus sa ofere mai mult si sa ceara prea putin sau aproape deloc. El este cel care are grija de ceilalti si se rusineaza de propriile nevoi.
In primii doi ani de viata, am invatat ca pentru a fi acceptat si valorizat in relatie trebuie sa dovedesc ca merita atentia, grija si conectarea emotionala din partea celor dragi.
Pentru ca frica cea mai mare este cea de abandon, faceam tot ce puteam pentru a-l ajuta pe celalalt sa se simta cat mai confortabil, sa nu-i lipseasca nimic, facand asta chiar cu costul renuntarii la sine si la propriile nevoi.
Adultul cu acest tipar este incapabil de a spune NU, intrucat inconstient considera ca nu merita si ca trebuie sa se sacrifice si mai mult pentru a primi atentia partenerului pe care ajunge sa il idealizeze.
Dobandim acest tipar, atunci cand adultii din jurul nostru au raspuns selectiv solicitarilor noastre de conectare in primii ani din viata si, in timp, am ajuns sa ne renegam parti ale sinelui, de care ne rusinam si fugim cu disperare.
Extremele se atrag
Spuneam la inceput ca intram in relatii cu parteneri ce au tipar relational diferit de al nostru.
Acest lucru are un mare beneficiu, daca relatia este “exploatata” asa cum ne este dat sa o avem.
In relatii intram cu parteneri de la care avem nevoie sa invatam ceea ce noua ne lipseste si ei sa invete ceea ce au nevoie.
Intram in relatii cu partenerii potriviti in a ne vindeca ranile cu care noi venim, iar noi suntem acolo ca ei sa isi vindece, cu ajutorul nostru, propriile rani.
De fapt relatia este precum un cover al unei melodii, este modul prin care noi ne retraim copilaria din punct de vedere relational, cu scopul de a vindeca ranile din trecut si a rescrie “linia melodica”.
Putem privi relatia ca pe o balanta, prin care partenerul nostru nu face decat sa creeze un echilibru in ceea ce priveste extremele pe care fiecare le avem. Dar acest echilibru se poate crea doar atunci cand suntem capabil si dispusi sa ne acceptam vulnerabilitatile.
Este important sa intelegem ca daca partenerul reactioneaza diferit, nu inseamna decat ca avem tipare diferite si e normal sa reactionam diferit.
De foarte multe ori adoptam pozitia de victima in relatia de cuplu, pentru ca aveam nevoie de conectare si de atentia celuilalt.
O recunoastere si acceptare sincera a propriilor nevoi si emotii este primul pas catre reconectarea la sine.
Nu uita, sa te bucuri de ceea ce descoperi pe tot acest drum al evolutiei relationale, dar mai ales nu te condamna pe tine sau pe celalalt pentru un comportament de care nici unul nu sunteti constient pe moment.
Accepta-ti vulnerabilitatea si asta o vei putea face cu adevarat cand vei intelege ca a fi vulnerabil nu inseamna a fi slab.
Atunci cand esti constient de propria vulnerabilitate, este momentul in care esti cu adevarat sincer fata de tine.
A fi vulnerabil inseamna a fi capabil in a-ti accepta “neputinta” mai intai tu.
Comunicarea deschisa,sincera si autentica cu partenerul si verbalizarea asteptarilor si dorintelor, precum si solicitarea ajutorului si suportului acestuia, este primul pas catre reconectarea la relatie.
Teama ca celalalt ar putea “profita” de vulnerabilitatea mea de cele mai multe ori nu se baza pe ceva concret ci doar pe o convingerea a mea, in masura sa imi alimenteze tiparul de atasament pe care il am.
Si daca ulterior s-ar dovedi ca celalalt a profitat de verbalizarea vulnerabilitatii mele, am obtinut un beneficiu major in ceea ce priveste “calitatea” persoanei de langa mine.
Nu uita ca e absolut in regula sa spui NU celuilalt, daca asta inseamna ca iti spui un DA tie.
Observa-ti emotiile, accepta-le si bucura-te de tot ce descoperi.
Cu drag,
Cosmin